S-au scris... atât de multe! Povești, articole, nemulțumiri, dezamăgiri, istorii, victorii, suspine, vești, evenimente. Toate cu prilejul celebrării celor 100 de ani de la Marea Unire (1918-2018). Și ce dacă?! E important cât încă mai avem oameni care se zbat între realitate și vise, oameni care încă mai critică mișcările de pe scena politică românească și oameni care oscilează între naivitate și convingere. Încă îi avem și probabil, încă le pasă. De la idee la convingere e doar un pas. Căci nu e ușor dar nu e nici greu să sădești în mintea sau în sufletul celuilalt o îndoială, o nemulțumire sau un mugur din pomul mândriei. Dar oare, am putea să ,,propovăduim" bucuria, frumosul și binele? Să nu ne mai încărcăm sufletele cu valuri de nemulțumiri. Mulțumiți cu adevărat, nu vom fi niciodată.
Am auzit versuri și cântece care reaminteau de momentele de izbândă, cântece care conturau imaginea durerii despărțirii dintre părinte-copil, frați-surori, soț-soție, purtând pe umerii lor povara gândului: ,,Oare mă mai ține Dumnezeu în viață?" sau ,,Oare se mai întoarce acasă?". Versuri care aminteau de ziua dreptății, de ziua libertății, de ziua în care am devenit cu adevărat stăpâni ai acestor locuri pe care le-am pierdut și le-am recuperat de-a lungul secolelor, toate duse prin luptă, cu sabia și cu arma. De ce ne-am rușina de trecutul nostru? Sau..de ce ne-am mândri cu asta? Fiecare dintre noi, mai bun sau mai puțin bun duce propria luptă în sufletul său și totuși, acceptă trecutul și calcă pe piatra prezentului. De ce să nu ai convingerea că de mâine, tu chiar poți schimba ceva? Cândva, pe străbunii noștri doar gândul acesta îi unea, UNIREA! Unirea cu frații lor! Știi cât de greu e să ai un frate pe care nu îl poți vedea?! Și-au dorit și au înfăptuit marea unire. Nici frigul, nici sărăcia, nici mânia, nimic nu mai conta. Țărișoara numită România, nu e o țară a smiorcăiților! E o țară a celor puternici!
Priviți o secundă, vă rog, în ochii celor dragi și zâmbiți. Priviți la rezultatele frumoase pe care le avem. Mii de copii au îmbrăcat ia românească, au purtat tricolorul și au strigat: ,,Trăiască, România! " Românul nu-i doar acela care dă cu pumnul în masă sau care stă băut la birtul satului. Românul nu-i doar cel care dă din gură sau care își bate nevasta. Românul e și acela care muncește de dimineața până seara pentru a-și vedea copilul că învață carte, că e absolvent de facultate sau campion la karate. Românul e cel care cultivă, care lucrează pământul, care ară, culege, mână caii și întoarce fânul. E cu adevărat mai demn când ești murdar pe mâini de pământ și nu de noroiul faptelor! Românul e acela care cântă, dansează, care se roagă, care participă la acte caritabile și la viața comunității. Nu suntem toți o apă și-un pământ, Slavă Domnului! Dacă ești mândru că ești român, ești pentru originile pe care le ai. Am putea dezbate ani de-a rândul problemele de orice ordin pe care le avem și cred că nu am reuși decât să ne înrăim mai tare.
Vorba aceea, casa să fie casă iar masa să fie masă!
Transilvania, Crișana, Banat, Muntenia, Oltenia, Moldova, Dobrogea! De la munte pân' la mare. De la câmpie la deal. Obiceiuri mii, tradiții sute, graiuri zeci, români milioane. Ăștia suntem! Ai un Enescu, un Brâncuși, un Mihai Viteazu! Poți pleca oriunde, inimă zburdalnică, prin venele tale curge sânge românesc!
Cât trăim pe-acest pământ, mai avem un lucru sfânt! Cât ai cui zice părinte, mai există lucruri sfinte!
La mulți ani!
Două fire, două paie...
Spun versurile unui cântec, ce-i drept de muzică populară dar nu îmi e rușine să recunosc: "la țară-nfloresc toți pomii, de la țară vin și domnii" .. și nu numai. Omul bun, talentat, corect, simplu, educat, îl poți găsi oriunde. Și la țară și-n oraș, și arhitect la București și vânzător la piață, nu-i regulă, nu-i tocmeală, cine are omenie, are domne' bucurie! Și chiar mai mult de atât... are o "pilă" acolo Sus, că așa spune o vorbă: "Pe omul cu suflet bun, Dumnezeu nu-l lasă-n drum".
Curgea apa la vale, rece și cristalină. Se auzeau râsete și chicoteli, numărători, ghicitori, idei, planuri, mirosea a fân cosit și a iarba verde...de acasă. Care mai de care, unii erau la muncă, alții la scăldat, unii culegeau castraveți alții mâncau lubenită, unii erau mai mici și dădeau ocol în jurul casei, alții hrăneau păsările și tot așa.. Copiii de azi sunt adulții de mâine. Toți am fost așa. Creștem. Și plecăm. Să studiem, să căutăm un loc mai bun, un serviciu mai bănos, oportunități mai multe, legături mai de durată și timpul trece. Prieteniile de odinioară bazate doar pe discuții, întâlniri, conjuncturi, momente s-au mai destrămat. Oamenii ajung să vadă la un moment dat unde gravitează interesele celorlalți, cine pleacă, cine rămâne, cui îi pasă..
Ce frumos era înainte, vorba aia, eram copii și fără minte. Acum discutăm de funcții, de studii, de venituri, de planuri, de mașini, de unde facem cumpărăturile, când ne mai schimbăm telefonul, de make-up-uri, rochii, restaurante, evenimente etc. Nu e rău sau interzis să ai astfel de discuții, e rău când totul e doar laudă sau comparație cu x și y. Câți dintre noi ne mai spunem: "nu te-am mai văzut de 3/5/9 luni, ce mai faci, ești bine?" Lucrurile astea mai funcționează doar între cei care sunt mai apropiați.
S-au lipit și s-au dezlipit atât de multe etichete pe unul și altul, mai rău ca la supermarket și multe dintre ele chiar pe cei pe care nu îi prea cunoaștem. Suntem pisicoși cu cine vrem sau dacă trebuie, lipicioși unde e cazul, și indiferenți unde nu așteptăm nimic.
Important este să îți păstrezi obrazul curat și să fii împăcat cu tine însuți. Fața o speli zilnic, demnitatea nu. Sămânța se prinde și face rod, ori că-i de soi bun, ori rău. Dacă cui pe cui se scoate, sau cin' se-aseamănă, se-adună, ce ție nu-ți place, altuia nu-i face (proverbe românești).
<>Lume nouă!<>
Nu am fost plecată nicăieri, poate doar pe vreo insulă exotică din visele mele. M-a strigat iubirea la poartă, ne-am luat cu una cu alta, am povestit, am râs, am plâns, am plecat, am venit și uite-așa ne-a trecut vremea. Nici nu știu când a trecut un an!
E Martie, 2018, e senin, zăpadă, friguț și câteva fețe triste. Mm..păi de ce? E prima dată când ninge în Martie? Se spune: "Ești ca vremea!" ..și ea ca noi! 😋 Ce putere avem noi?! Niciuna.
||Puiul era micuț dar avea visuri mari. Și tot visa. Voia să vadă lumea la fel cum o făceau și ceilalți. Avea aripi de foc, însă fără putere. Erau și alții ca el, poate mai curajoși. Stătea domol pe creangă și... l-au împins. Căzuse. Era jos și singur. Avea rană în suflet și zâmbete perfide în spate. S-a ridicat ușor, rănit și plin de lacrimi. A înțeles că totul se- ntâmplă cu un scop. A învățat cu timpul și a crezut în el. Cu capul sus dar cu modestie urcase pe un pisc. Erau alții în spate și-l urmăreau atent. Lin. Așa i-a fost și zborul. Teama era pierdută, știa cum este jos. S-a așezat cu calm și a zâmbit senin: o rază de soare, o mică picurare, o alinare, sau o supărare, e pentru fiecare. ||
↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭
Nimeni nu e prea sus și nimeni nu-i prea jos. Nimeni nu e perfect și nimeni nu-i pregătit niciodată pentru ce-l așteaptă. Nimeni nu știe ce va aduce clipa ce vine darămite ziua de mâine. Fiecare poartă pe umerii săi o povară, o responsabilitate, sau o-ntrebare..și lucrurile astea nu țin de nicio modă. Nu faci din educație un trend pe care-l abordezi când vrei, nici din sacrificiile altora pentru tine preș. Toți am căzut și nu o dată. De mici ne spunea mama: ,,Hai sus! Ridică-te!". Suntem și noi ținuți în palma cuiva, suntem amintirea sau zâmbetul cuiva, suntem ochii sau alinarea pe care îi caută cineva, suntem vocea care răsună în gândurile cuiva, suntem lumina unora și întunericul altora.
Învățăm și de la tineri și de la bătrâni, cursul din facultate echivalează cu povața mamei despre bunătate, seminarul sau laboratorul cu: a știi să bați un cui, să uzi o floare, să culegi din grădină, să faci o prăjitură, să dai bună ziua, să scoți apă din fântână, să-ți aduci aminte de mamaie și tataie de la țară.
Până să ajungi "om mare", vorba aia, ai mâncat "pită cu sare".
Iar cineva, a fost lângă tine.
