S-au scris... atât de multe! Povești, articole, nemulțumiri, dezamăgiri, istorii, victorii, suspine, vești, evenimente. Toate cu prilejul celebrării celor 100 de ani de la Marea Unire (1918-2018). Și ce dacă?! E important cât încă mai avem oameni care se zbat între realitate și vise, oameni care încă mai critică mișcările de pe scena politică românească și oameni care oscilează între naivitate și convingere. Încă îi avem și probabil, încă le pasă. De la idee la convingere e doar un pas. Căci nu e ușor dar nu e nici greu să sădești în mintea sau în sufletul celuilalt o îndoială, o nemulțumire sau un mugur din pomul mândriei. Dar oare, am putea să ,,propovăduim" bucuria, frumosul și binele? Să nu ne mai încărcăm sufletele cu valuri de nemulțumiri. Mulțumiți cu adevărat, nu vom fi niciodată.
Am auzit versuri și cântece care reaminteau de momentele de izbândă, cântece care conturau imaginea durerii despărțirii dintre părinte-copil, frați-surori, soț-soție, purtând pe umerii lor povara gândului: ,,Oare mă mai ține Dumnezeu în viață?" sau ,,Oare se mai întoarce acasă?". Versuri care aminteau de ziua dreptății, de ziua libertății, de ziua în care am devenit cu adevărat stăpâni ai acestor locuri pe care le-am pierdut și le-am recuperat de-a lungul secolelor, toate duse prin luptă, cu sabia și cu arma. De ce ne-am rușina de trecutul nostru? Sau..de ce ne-am mândri cu asta? Fiecare dintre noi, mai bun sau mai puțin bun duce propria luptă în sufletul său și totuși, acceptă trecutul și calcă pe piatra prezentului. De ce să nu ai convingerea că de mâine, tu chiar poți schimba ceva? Cândva, pe străbunii noștri doar gândul acesta îi unea, UNIREA! Unirea cu frații lor! Știi cât de greu e să ai un frate pe care nu îl poți vedea?! Și-au dorit și au înfăptuit marea unire. Nici frigul, nici sărăcia, nici mânia, nimic nu mai conta. Țărișoara numită România, nu e o țară a smiorcăiților! E o țară a celor puternici!
Priviți o secundă, vă rog, în ochii celor dragi și zâmbiți. Priviți la rezultatele frumoase pe care le avem. Mii de copii au îmbrăcat ia românească, au purtat tricolorul și au strigat: ,,Trăiască, România! " Românul nu-i doar acela care dă cu pumnul în masă sau care stă băut la birtul satului. Românul nu-i doar cel care dă din gură sau care își bate nevasta. Românul e și acela care muncește de dimineața până seara pentru a-și vedea copilul că învață carte, că e absolvent de facultate sau campion la karate. Românul e cel care cultivă, care lucrează pământul, care ară, culege, mână caii și întoarce fânul. E cu adevărat mai demn când ești murdar pe mâini de pământ și nu de noroiul faptelor! Românul e acela care cântă, dansează, care se roagă, care participă la acte caritabile și la viața comunității. Nu suntem toți o apă și-un pământ, Slavă Domnului! Dacă ești mândru că ești român, ești pentru originile pe care le ai. Am putea dezbate ani de-a rândul problemele de orice ordin pe care le avem și cred că nu am reuși decât să ne înrăim mai tare.
Vorba aceea, casa să fie casă iar masa să fie masă!
Transilvania, Crișana, Banat, Muntenia, Oltenia, Moldova, Dobrogea! De la munte pân' la mare. De la câmpie la deal. Obiceiuri mii, tradiții sute, graiuri zeci, români milioane. Ăștia suntem! Ai un Enescu, un Brâncuși, un Mihai Viteazu! Poți pleca oriunde, inimă zburdalnică, prin venele tale curge sânge românesc!
Cât trăim pe-acest pământ, mai avem un lucru sfânt! Cât ai cui zice părinte, mai există lucruri sfinte!
La mulți ani!
Două fire, două paie...
Spun versurile unui cântec, ce-i drept de muzică populară dar nu îmi e rușine să recunosc: "la țară-nfloresc toți pomii, de la țară vin și domnii" .. și nu numai. Omul bun, talentat, corect, simplu, educat, îl poți găsi oriunde. Și la țară și-n oraș, și arhitect la București și vânzător la piață, nu-i regulă, nu-i tocmeală, cine are omenie, are domne' bucurie! Și chiar mai mult de atât... are o "pilă" acolo Sus, că așa spune o vorbă: "Pe omul cu suflet bun, Dumnezeu nu-l lasă-n drum".
Curgea apa la vale, rece și cristalină. Se auzeau râsete și chicoteli, numărători, ghicitori, idei, planuri, mirosea a fân cosit și a iarba verde...de acasă. Care mai de care, unii erau la muncă, alții la scăldat, unii culegeau castraveți alții mâncau lubenită, unii erau mai mici și dădeau ocol în jurul casei, alții hrăneau păsările și tot așa.. Copiii de azi sunt adulții de mâine. Toți am fost așa. Creștem. Și plecăm. Să studiem, să căutăm un loc mai bun, un serviciu mai bănos, oportunități mai multe, legături mai de durată și timpul trece. Prieteniile de odinioară bazate doar pe discuții, întâlniri, conjuncturi, momente s-au mai destrămat. Oamenii ajung să vadă la un moment dat unde gravitează interesele celorlalți, cine pleacă, cine rămâne, cui îi pasă..
Ce frumos era înainte, vorba aia, eram copii și fără minte. Acum discutăm de funcții, de studii, de venituri, de planuri, de mașini, de unde facem cumpărăturile, când ne mai schimbăm telefonul, de make-up-uri, rochii, restaurante, evenimente etc. Nu e rău sau interzis să ai astfel de discuții, e rău când totul e doar laudă sau comparație cu x și y. Câți dintre noi ne mai spunem: "nu te-am mai văzut de 3/5/9 luni, ce mai faci, ești bine?" Lucrurile astea mai funcționează doar între cei care sunt mai apropiați.
S-au lipit și s-au dezlipit atât de multe etichete pe unul și altul, mai rău ca la supermarket și multe dintre ele chiar pe cei pe care nu îi prea cunoaștem. Suntem pisicoși cu cine vrem sau dacă trebuie, lipicioși unde e cazul, și indiferenți unde nu așteptăm nimic.
Important este să îți păstrezi obrazul curat și să fii împăcat cu tine însuți. Fața o speli zilnic, demnitatea nu. Sămânța se prinde și face rod, ori că-i de soi bun, ori rău. Dacă cui pe cui se scoate, sau cin' se-aseamănă, se-adună, ce ție nu-ți place, altuia nu-i face (proverbe românești).
<>Lume nouă!<>
Nu am fost plecată nicăieri, poate doar pe vreo insulă exotică din visele mele. M-a strigat iubirea la poartă, ne-am luat cu una cu alta, am povestit, am râs, am plâns, am plecat, am venit și uite-așa ne-a trecut vremea. Nici nu știu când a trecut un an!
E Martie, 2018, e senin, zăpadă, friguț și câteva fețe triste. Mm..păi de ce? E prima dată când ninge în Martie? Se spune: "Ești ca vremea!" ..și ea ca noi! 😋 Ce putere avem noi?! Niciuna.
||Puiul era micuț dar avea visuri mari. Și tot visa. Voia să vadă lumea la fel cum o făceau și ceilalți. Avea aripi de foc, însă fără putere. Erau și alții ca el, poate mai curajoși. Stătea domol pe creangă și... l-au împins. Căzuse. Era jos și singur. Avea rană în suflet și zâmbete perfide în spate. S-a ridicat ușor, rănit și plin de lacrimi. A înțeles că totul se- ntâmplă cu un scop. A învățat cu timpul și a crezut în el. Cu capul sus dar cu modestie urcase pe un pisc. Erau alții în spate și-l urmăreau atent. Lin. Așa i-a fost și zborul. Teama era pierdută, știa cum este jos. S-a așezat cu calm și a zâmbit senin: o rază de soare, o mică picurare, o alinare, sau o supărare, e pentru fiecare. ||
↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭↭
Nimeni nu e prea sus și nimeni nu-i prea jos. Nimeni nu e perfect și nimeni nu-i pregătit niciodată pentru ce-l așteaptă. Nimeni nu știe ce va aduce clipa ce vine darămite ziua de mâine. Fiecare poartă pe umerii săi o povară, o responsabilitate, sau o-ntrebare..și lucrurile astea nu țin de nicio modă. Nu faci din educație un trend pe care-l abordezi când vrei, nici din sacrificiile altora pentru tine preș. Toți am căzut și nu o dată. De mici ne spunea mama: ,,Hai sus! Ridică-te!". Suntem și noi ținuți în palma cuiva, suntem amintirea sau zâmbetul cuiva, suntem ochii sau alinarea pe care îi caută cineva, suntem vocea care răsună în gândurile cuiva, suntem lumina unora și întunericul altora.
Învățăm și de la tineri și de la bătrâni, cursul din facultate echivalează cu povața mamei despre bunătate, seminarul sau laboratorul cu: a știi să bați un cui, să uzi o floare, să culegi din grădină, să faci o prăjitură, să dai bună ziua, să scoți apă din fântână, să-ți aduci aminte de mamaie și tataie de la țară.
Până să ajungi "om mare", vorba aia, ai mâncat "pită cu sare".
Iar cineva, a fost lângă tine.
Aer rece, pahare cu șampanie, foc de artificii, muzică, urări, îmbrățișări.... au trecut. Welcome, 2017!
Ne-am uitat în urmă și am tras linie. Ce am câștigat, ce am pierdut, ce am realizat, ce am distrus, pe cine am cunoscut, cine ne-a dezamăgit, cine a fost aproape, cine nu mai e printre noi, câte momente ne-au tăiat respirația, câte poze ne-au furat un zâmbet, câte reușite, câte eșecuri, câte povești, întâmplări și lecții! Viața ne dovedește că întotdeauna mai ai ceva de făcut, de dăruit, de învățat, de ales. Niciodată nu e prea târziu ca să ierți, să uiți, să speri, să lupți și să iubești.
E timpul să ne dorim ca noi să fim mai buni și nu anii care vin.
Omul sfințește locul iar primul pas pentru a realiza ceva este să îți dorești.
Parcă ieri eram ținută în brațe iar mama mă legăna să adorm, astăzi mă privește și nu îi vine a crede cât de repede a trecut timpul. Astăzi vorbim ca de la femeie la femeie și ne împărtășim gândurile. Probabil că doar ea știe cât de multe sacrificii și răutăți a suportat, dar... locul cel mai încăpător din lume e sufletul mamei. Tata e omul realist și muncitor care se bucură de cea mai frumoasă realizare a sa: familia. Bea un pahar de vin în cinstea vremurilor bune care au fost și care vor veni. Acum e momentul lor să privească la copii și să se bucure de cei mai minunați ani.
Situații sunt multe. Fiecare își trăiește visul și povestea. Ceea ce Dumnezeu îți dă, nimeni nu îți poate lua. Vine un moment în care devii mai responsabil, mai serios, cauți liniștea și omul drag în brațele căruia să adormi. Te străduiești și muncești ca să ai ceva al tău. Deschizi ochii cu speranța că pui început bun în tot ceea ce faci. Ierți ca să îți eliberezi sufletul și faci încercări ca să nu regreți. După momentele de cumpănă vin și cele frumoase. Echilibrul îl găsim singuri după ce ne-am luat o trântă.
Pentru tot ce am pierdut, Mulțumesc.
Pentru tot ce am primit, Mulțumesc
Pentru tot ce am, Mulțumesc.
#bye,bye21
| Mi-am pierdut batista, am mănușile ude și mâinile roșii, fularul nu mai stă strâns la gât și simt aerul rece cum îmi îngheață limba. Toți ceilalți copii sunt deja acasă. Uff.. mi s-a făcut și mie foame. Vreau supă, ceai cu lămâie și desene animate. Dar..ce frumos ninge! Ca în povești! Gata, știu! Mă mai dau o tură cu sania până ajung în capătul străzii, apoi mă scutur de zăpadă și merg acasă. Nu vreau să se supere mama..|
Afară ninge liniștit și în casă arde focul, se aude un Domn, Domn să-nălțăm din depărtare și miroase a sărbătoare. Cât de dor vă e de copilărie? Dar de cei dragi ai voștri? Au trecut anii dar nu ne-a trecut timpul. Suntem "oameni mari" dar ascundem în sufletul nostru o fărâmă din copilul de altădată.
Am auzit de nenumărate ori că sărbătorile nu mai sunt ca altădată. Adevărat... dar ce ne oprește să le dăm "gust"? Ce-a trecut nu mai putem întoarce dar putem încerca să nu ne pierdem pe noi. Problema e că suntem prea ocupați ca să simțim adierea Crăciunului. Muncim din greu, stăm și peste program de câte ori se poate, stăm la cozi în supermarket, ne enervăm și facem totul pe grabă.
Poate că undeva acolo, trebuie să recunoaștem că și noi greșim.
Bat la fereastră colindele, urările și gândurile sincere! Primiți-le! Uitați pentru o secundă de ceea ce ați cheltuit și încercați să vă gândiți la ceea ce ați primit. Darurile cele mai de preț sunt familia, sănătatea și dragostea. La ce folos dacă masa e plină și sufletul e gol?
Arde o lumânare, se simte miros de portocale și cetină de brad. Să dăruim din multul sau puținul nostru, iar dacă nu avem nimic, să dăruim un zâmbet sau o vorbă bună. Pot însemna foarte mult.
De noi depinde schimbarea. Inimă curată și senină, să facem ca aceste momente să conteze și să nu pierdem speranța. Fuguța la zăpadă, plimbare sau patinoar, nu-i bai dacă faci hapciu, trece cu vin fiert sau ceai, dormiți, dansați, colindați, cumpărați, pregătiți, gătiți, zâmbiți și fiți fericiți!
L A M U L Ț I A N I !
Mă bucur că nu am descoperit (încă) limita imaginației mele, că pot reține multe lucruri, momente, chipuri fără să mă simt încărcată de asta, că pot ascunde supărarea cu un zâmbet.
Mă bucur...
Atunci când îmi este dor de tine e de ajuns să închid ochii și parcă ai sta în fața mea. Îmi amintesc toate momentele când mă ții în brațe sau mă săruți pe frunte, când mă alinți sau mă privești serios, când vorbim, râdem sau glumim, când ne plimbăm sau stăm acasă, când ne contrazicem sau ne supărăm, când... suntem împreună. Și atunci..
*Heiii! ..trezirea la realitate. Visezi cu ochii deschiși?!
Ah, scuză-mă. Nu știu ce am azi..prea multe gânduri. Visul meu e realitatea pe care o trăiesc. Știi ce? Vreau să îmi spui ceva.
Cum ți-ai descrie viața ta până în acest moment?
*Ce e cu întrebarea asta?!
Pur și simplu..
*Mm... păi ți-aș spune că mă număr printre cei norocoși deși mereu am susținut că pe mine m-a ocolit norocul. Și dacă nu am beneficiat nici măcar de un gram am în schimb un sac fără fund de bucurii, întâmplări și momente de tot felul. Cred că acolo Sus este Cineva care mă ține în palma Sa și care mă împinge de la spate să fiu eu...simplu, bun și atent. Viața mea ca a fiecăruia e un drum pe care îl parcurgi fără a știi unde e capătul; e poteca din pădure sau asfaltul de oraș, este o alee cu flori sau frunze, cu zăpadă sau noroi, e o intersecție și tu alegi încotro te îndrepți, e calea prin care te cunoști pe tine și te dezvălui celorlalți. Fiecare trece prin filtrul său personal ceea ce i se întâmplă.
Ce crezi că ai primit prea mult sau ce ți-a lipsit?
*Am exact ceea ce am nevoie și puțin mai mult. Mă mulțumesc că sunt sănătoasă și iubită, că sunt apreciată de oamenii cu care interacționez, că primesc critici ca să pot progresa, că am devenit ceea ce mi-am dorit, că am o familie minunată, că știu să fac câte puțin din toate și chiar încerc, că vreau să învăț și îmi asum riscuri, că îmi doresc mereu să fac ceva. Ce mi-a lipsit?! Sinceritatea când simțeam că sunt mințită, curajul de a mi se spune în față pentru a-mi repara greșelile, încrederea când eram dezamăgită, înțelegere uneori sau chiar o încurajare. Apoi cineva mi-a spus să nu am așteptări de la ceilalți și să nu pretind nimic. Însă, mă cunoști și știi că aplic "legea reciprocității" iar asta cred că e o calitate a legăturilor bune și de durată.
La ce te referi?!
*Spun asta pentru că nu poate exista o relație în care doar unul oferă și celălalt doar așteaptă, aici balanța nu se află în echilibru și duce la saturație. La început e ca o rețetă...punem câte puțin din toate, fiecare vine cu contribuția sa pentru acel bun comun, iar apoi...molipsitor. Ajung să se cunoască și să preia anumite gesturi sau obiceiuri care aparțin celui drag. Crede-mă, e important să respecți poziția și alegerile celuilalt, să îi lași acel culoar pe care pășește doar el, să știi că ceea ce își dorește sau realizează se datorează suportului, înțelegerii și răbdării de care a avut parte, că se bucură să împartă cu tine reușita sa și că vrea să construiască pentru un viitor al vostru. Toți suntem supuși încercărilor și totul ține de cum alegi să rezolvi pentru că oameni fără de pată nu sunt.
Sunt surprinsă, din nou.. Tu ai un aer aparte și simt că există o moderație în tot ce faci, nu degeaba poți să realizezi atât de multe.
*...mă faci să râd. Ți-am mai spus... După faptă și răsplată. Ai încredere. Toate au timpul și ritmul lor, nu te grăbi. Lasă-le să se așeze.. Tu doar bucură-te și apreciază ce ai acum.
Știi povestea aia cu: "Doamne ce frumoasă ești! " ?! O știi sau dacă nu, sigur ai auzit-o. Frumusețea e mirare, încântare, surprindere, simplitate și se ascunde în ochii celui care privește. Nu degeaba se spune că, gusturile nu se discută. Când o persoană ți se pare frumoasă și plăcută, o vezi în întregime așa. Ți-e dragă și te bucuri de prezența ei oricând. Te atrage modul de a gândi, perspectiva asupra vieții, felul cum își pune întrebări și caută răspunsuri, curiozitatea, părul desprins când e pe fugă sau eleganța când iese seara în oraș, râsul și chipul trist când plânge, gingășia cu care privește copiii, florile sau reușitele tale, tactul cu care caută cuvinte când nu știe ce să zică pentru că oricum ar fi poartă în sufletul ei acel ceva care o face să fie specială.
Știi povestea cu: "Adevărul e dureros. " și atunci... să te mint frumos?! Citisem undeva că sinceritatea a ajuns să îndepărteze oamenii în loc să îi apropie și cred că nu e departe de adevăr. Pentru că ne e greu să mai acceptăm ideea că putem greși altora, că vrem să fim învăluiți așa într-un aer plin de complimente, să ne ridice mândria fiecare laudă deși e spusă de "ochii lumii". A spune verde în față nu înseamnă a-l jigni pe celălalt sau a-l face să pară cel mai vinovat om din lume. Înseamnă să ai suficientă răbdare și înțelegere, să îl privești senin și să îți exprimi opinia. Ca să fim iubiți nu trebuie să aprobăm tot ce spune celălalt pentru că " Succesul unei relații nu este să gândiți la fel, ci să gândiți împreună".
Știi povestea cu: "Sunt ca două pietre tari" ?! Cea mai mare distanță dintre două persoane se numește orgoliu. Așa se întâmplă atunci când în mintea fiecăruia se aude mai tare părerea proprie, când își impun singuri o barieră de a nu ceda, de a nu da dreptate sau crezare celuilalt, de a-și susține ideea până când nu-și mai vorbesc pentru că e foarte mare ambiția de a ține la păreri.
Știi povestea cu: "Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți"?! Să știi că nu e doar o poveste, un vis sau o idee. E realitate. E realitatea a doi oameni care se acceptă, se înțeleg și se iubesc. Care se caută, se găsesc și rămân împreună. Care greșesc, iartă și merg mai departe. Care luptă, comunică și rezolvă.
Totul în iubire. Nimic fără. Unul pentru celălalt.
